Nu merg comentariile, OMGOMGOMOMGOMGOMGOMGOMG.

Dacă-i ceva, cntactaţi-mă pe szasfrancesca97@gmail.com ori pe ID-ul szas_francesca.

Pisicii laptelui de blog nenorocit, divorţez de tine, AI AUZIT?!

Am uitat.

Am doar note bunicele, mai mult bune decât anu' trecut - şi am luat cea mai mare notă din clasă la romţnă : 9.50, adică nouă jumate, adică 10. Mă mândresc - chestia cu mulţumesc pentru succes merge. Chiar merge! Am primit un zâmbet şiiiiii - am cea mai mare notă din clasă, ZECE. LOLWUT, dar da, 10 FRATE :>. Misty te bat odată şi odată dacă mai plângi, fathă.

Dooh, da, fathă, te bat până mă rogi să te iert pentru că ai plâns la 'cum ai putut'.

Şi pentru profesoara de română : semnul de carte nu e încă gată şi vă aştept cu nişte comentarii - scump, doamnă, scump, dincol' era mai ieftin!

Nia, pa, măi fanilor - cine m-a sunat cu număr ascuns? Accept cererile în căsătorie dacă :

1. sunteţi cu bani

2. SUNTEŢI CU BANI

3. sunteţi şi cu mai mulţi bani

4. sunteţi cititori fideli şi mă adoraţi şi v-aţi pus pe perete postăr cu postările mele, bahahahhahaieţilor.

Cum ai putut...?

Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”.
După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.
Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.
Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...
După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”
Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.
Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit: “Cum ai putut…?”
Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”
Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu. Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.
Nu te voi uita niciodată…
Nota autoruluiDacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, așa cum mi-a adus și mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale și in cabinetele medicale veterinare.
Spuneți oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă și pe viață, că animalele merită toată dragostea și atenția noastră. Dacă nu îl poți îngriji, este de datoria ta să îi găsești altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteți găsi sfaturi bune în acest sens. Orice ființă vie este prețioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile și sprijină campaniile impotriva abandonului ființelor necuvântătoare.
Mulțumesc.
Jim Willis

Nu ştiu dacă mă veţi înţelege, dar eu nu am plâns la această poveste, dar am simţit o durere nemărginită în suflet, pentru că am şi eu un căţeluş, dar asta-i altă poveste, dragii mei cititori...

Rezerv acest post special pentru cei care poartă 'pseudobotniţe' contra gripei porcine sau se îngrijorează cu privire la animăluţul lor - cititre plăcută cu 'pseudobotniţe'le pe căpăţână, pe făţău.

Găseşti, cu multe rugăminţi fierbinţi, un loc de unde să-ţi poţi lua, pe gratis, un sufleţel nepoluat de către ura oamenilor - îl iei şi pleci, rănindu-i sufletul deoarece el mai voia să stea cu frăţiorii lui, nu să cunoască lumea, cum crezi tu, stăpânul lui. Îl priveşti când se uită melancolic la păturica îmbibată cu mirosul frăţiorilor lui şi cu dragostea mamei, pe care stă şi, trist, scheaună după alinarea mamei.

*

La sfârşitul vieţii, după ce aţi petrecut împreună, îl laşi pe-o străduţă din Rai şi îl laşi să scheaune după alinarea mânii omului, după mângăierea blândă a mâinilor stăpânului, după supunerea care ţi-o datora şi după dragostea care îl învăluia, pură şi nedistilată cu lovituri sau ură faţă de fiinţa lui.

Apoi, scheunând, dă din coadă şi zboară, zboară, zboară....

Acolo, acolo, zburând, acolo...

Sus, suspinând cu o oarecare teamă : Cum ai putut?

sus sus, şi s-a dus.

Dragii mei

Lucrez la o prezentare pe Powerpoint, scuze că nu am mai postat, n-am inspiraţie.

Pa, mă.

Colecţie de ştampile de pe devart

Da, sunt plicstisită, foarte plictisită, nu prea am inspiraţie, pentru că a început şcoala, dar totuşi, am o ocupaţie înafara faptului că mă plictisesc îngrozitor .

Recitesc a patra oară seria Harry Potter şi apoi mă gândesc să citesc a treia oară seria Twilight, dar...

Voi primi în curând un pachet cu o brăţară Twilight şi două medalioane, ambele cu Twilight.

Abia aştept brăţara (:> ), e roşie, cu un măr, cu un crin, cu două piese de şah şi cu o panglică. Medalioanele sunt cu New Moon şi cu Twilight.

Aw, ador Twilight şi Harry Potter, dar urăsc să mă plictisesc, pentru că atunci când mă plictisesc...

Nu mai sunt eu. :(

Vă salut cu speranţa că voi posta mai pe seară sau mai încolo,

×Trufanda sau Tuuffix ( pe româneşte : Aloha )

Aştept nerăbdătoare să mai treceţi pe aici cu sugestii, cu păreri şi cu... informaţii sau cu ce vreţi voi pe blogul ăsta.

Înafară de postări coerente, duh'. -_-;;

8-|

A fost amuzant.

Că tot venind vorba de şcoală în postul precedent, mi-am amintit de câteva întâmplări amuzante mai de demult, demult, demult.

Răzvan a spart un bec cu sticla de suc - entelejenta de sticlă fanta a aterizat într-un bec rotund, care stătea fără treabă şi nu se gândea că un nebun cu toporul îl vâna, în timp ce sticla de suc îi purta pică.

Rafael zis Crevete era nebun, când strigau fetele 'mi-e frig' el fuga-fuga să le îmbrăţişeze, bine că ziceau imediat 'nu mi-e frig' şi scăpau de el cu uşurinţă, în timp ce el fugea să mai caute victime.

Uşa a fost scoasă din ţâţâni de mai multe ori, iar Cătălin o punea la loc, chit că el nu e mare Herculean sau Hefaistos, ci doar un muritor de rând.

Azi am văzut că ceasul s-a oprit la ora trei fără un sfert, ăla din clasă, iar o mare dilemă s-a răspândit : în ce zi?

Despre Lămâi şi şcoală

Atunci când spui lămâie te gândeşti la ceva acru, care-ţi face gura pungă şi te enervează rău.

Când spui şcoală... eh, asta e altceva.

Când spui şcoală, sau liceu, sau facultate, sau Infern, sau oricare alt pseudonim potrivit şcolii, îţi vine să zici Apocalypsa. Da, apocalypsa, cu y, e o diferenţă, aşa-i? Oricum, azi am fost la şcoală.

A fost... groaznic. Doi colegi noi, poatre trei, unul nu a venit - 24 de elevi, cu trei noi, iar aia doi care au venit azi sunt penibili. Unu mai mare ca Axel, sportiv, care nu era slab, ci uriaş, şi alta, una Cătălina, din Craiova, cu faţa turtită parcă de un zid. N-am zis cum îl chema - îl cheamă Ion, catadicsit (cum se scrie?) cu o poreclă de toată frumuseţea, chiar dacă nu sunt sigură că îl cheamă Ion : Ion di pi diel. Vorbeşte încet, eu n-am auzit de a zis, e tot bistriţean, dar măcar va fi liniştit... mi-e dor de toţi colegii vechi, cu ei m-am obişnuit... dar ei rămân tot aceeaşi, pe când ăştia noi parcă au stricat echilibrul clasei noastre... dacă iau note mici o nu o să mai fim aşa de buni, dar tot Axel o să fie pe locul întâi, premiantul, din clasă.

Despre lămâi... stră bunica-mea a fost la o fanfară cu o lămâie. O mânca în faţa lor, iar ăia erau deplorabili, le lăsau gurile apă. Şmecheră baba mea, aşa-i? (Baba e porecla ei ).

Mi-am schimbat headerul la blog - şi scuze că n-am postat de mult, n-am avut inspiraţie. Tot copyright la Ann, scumpa mea surioară de doişpe' ani, expertă în gfx <3.

Vă las, postez mai târziu, fanilor, şi vă aştept cererea în căsătorie pe mail :> .

Cerc

Ce cred eu despre cerc - seamănă cu un dragon care-şi molfăie coada şi se învârte până ameţeşte, apoi se transformă într-un capac de sticlă apoi... sper că nu vreţi portretul cercului, nu-i aşa?

Poate fi verde, albastru, negru, o roată de bicicletă, un iris, ceva care să fie rotunjit în forma cercului, să-şi apuce coada imaginară şi apoi să se tot învârtă până ar cădea lat pe jos, dar atunci ar fi o linie şi asta e altceva, căci nu e cerc, e o bucată de brânza şi asta e tot altceva aşa că mai bine s-o lăsăm baltă şi să ne concentrăm pe susbsemnat (nu, nu bucata de brânză).

Cercul miroase a cerneală - voi veţi spune că nu miroase, dar eu vă răspund că în lumea mea face asta , iar lumea mea e pe invers, adică tot ce zboară se mănâncă şi poţi vedea în creierul cercului (prea mult fantasy), şi uiteee un tort zburător mamă ce delicios arată etcetc.

Cercul poate fi un câine care-şi fugăreşte coada, o pisică care-şi fugăreşte şi ea coada, tot ce mai lipseşte e un porc dar deja se învârte aşa că nu-l mai băgăm în discuţie, (nu o să le placă postul ăsta) şi taci voce pesimistă din capul meu până nu te bag în boale cu prostia cercului (deh, nu aveam să spun prostia mea, nu?)

Din postul ăsta ar fi trebuit să reiasă faptul că e amuzant, dar măcar să se arate faptul că pot gândi ca un cerc şi că eu chiar nu sunt un cerc, dar asta nu înseamnă că nu pot vorbi din punctul de vedere al unui cerc, ceea ce voi faci şi acum, după ce-mi pun mintea să proceseze ceva inteligent, dacă nu măcar să înţeleagă ce tastez.

Eu sunt un cerc, da, un cerc, şi nu sunt o linie, şi am formă rotundă, nu sunt colţuros şi nici oval, sunt doar un biet cerc care se învârte în disperare între patru pereţi virtuali şi între recycle bin şi blogul ăsta.

Fraţii mei sunt colţuroşi, şi mă mir că nu sunt şi eu la fel, dar bănuiesc de ce - m-a scăpat frate-meu mai mare de prea multe ori în cap şi hm, înţelegeţi voi, m-am rostogolit şi m-am transformat în cerc, şi să-ţi dai un cap de asfalt/gresie/covor nu e cea mai bună chestie, pentru că te învineţeşti .

Hai că trebuie să mă rostogolesc mai departe... că mă atacă acel câine prostănac şi nuuu, nuu, lasă-mă nenorocitule, lasă-mă jos nuu... bleah bale de câine şi etc.

(postarea asta ar fi trebuit să fie amuzantă, dar e tâmpită, nu?)

Taci. voce. pesmistă. din. capul. meu. sau. vei. păţi. ceva.

Poluarea

Dezgustătoare, nefolositoare, periculoase, aţi zice voi, dar eu zic că această poluare poate fi numită şi sângele regal al fumului de ţigară, de maşină, de creier ars, dăunător intelectului omului - dar nu, serios acum, cred că poluarea aduce moartea naturii, iar dacă noi nu ma suntem înconjuraţi pe natură ne vom sufoca şi vom începea să ne înbolnăvim, până când vor rămâne doar oraşele, pustii, şi atât - maşinile în parcările blocurilor, porumbei care stau leşinaţi din cauza fumului pe mijlocul străzii, nimic, nimic viu, verde, strălucitor, nici măcar soarele, incandescentui soare, permanent în unele cazuri.

Dacă am încerca să nu poluăm, nu că eu fac asta, ar fi mai bine, am putea descoperi mai multe din natură, nu ne-am acoperi plămânii cu pături de fum pe dinăuntru şi pe dinafară, nu ne-ar cheli creierul, nu ar muri animalele, n-am muri noi, fiinţe subevoluate ale raselor intelingente.

Nu vreau să mă apuc să dau sfaturi cum să nu poluaţi, dar vă voi spune că şi fumatul e dăunător, cum se zice de multe ori, şi pe stradă şi la televizor - mama s-a lăsat de fumat ( şi acum plesneşte de mândrie, aşa-i mami? ), şi acum se simte mult mai bine, căci înainte era ca biscuitu-n dungă, dar acum nu mai e chiar aşa de fotomodel, nu mai are talie de viespe ( nici atunci nu a avut, dar asta-i altă poveste ).

Pentru mine a fost incomod şi enervant faptul că stăteam în fum de ţigară, iar acum d'abia îmi amintesc cum fuma mama, prin faţa mea fiind doar amintiri cu rotocoale de fum şi scrum de ţogară prin scrumiere, în chiuvetă, pe unde apuca şi ea să-şi aşeze chestia aia afumată şi neagră cu scântei.

Eu personal urăsc poluarea, dar n-am ce să-i fac, ştiind bine că voi nu veţi încerca să nu faceţi atât de multă poluare cala început, când citeaţi postul, căci bineînţeles ar fi greu şi v-aţi plictisi după o zi întreagă, dar v-am zici, nu veţi schimba becuri cu cele ecologice, n-aţi strânge gunoiul de prin parcuri, n-aţi sta în fum de ţigară care miroase de-ţi mută nasul în altă parte şi n-aţi rupe flori sau tăia crengi, copaci, dacă vreţi să vă faceţi ţapinari.

Oricum, am mai zis şi-o repet, poluarea e un lucru rău, iar dacă poluezi, vei fi poluat şi vei mirosi a petrol şi a fum de ţigară.

( psihologie inversă idioată, aşa-i? )

Free hugs.

Am citit acum ceva timp (câteva secunde) despre free hugs. Ce sunt free hugs? Îmbrăţişări gratuite, pline de fericire, care-ţi ridică buzele şi-ţi lasă la vedere boabele de fasole, galbenă, veştejită, putredă, căzută, căloasă sau cum o ai tu - pentru supă, da, supă, supă de fericire care stoarce creierii inexistenţi a naţiei noastre şi vrea să facă România un loc mai bun, şi nu degeaba.

Te simţi trist, insignifiant, urât de toată lumea, fără un scop în viaţă? Vrei o îmbrăţişare caldă de să-ţi urce buzele până la urechi şi să-ţi atingă dinţii bărbia de la atâta rânjit mefistofelic, să fii filmat şi să apari la TV, să fii o celebritate?

Apreciez lumea care-şi dă puţinul timp din viaţa-i scurtă pentru a face oamenii să zâmbească atunci gând sunt arunca-ţi într-un group hug, unul uriaş, care uneşte inimile românilor şi aduce patriotismul la cote maxime - iar cei care sunt sugrumaţi nu vor ajunge la spital, bineînţeles, ci vor ajunge fără pietre pe inimă, şi cu nişte urme calde pe obraji, şi un miros de fericire la nas, care miroase a parfum delicios.

Mie una îmi place de această campanie, făcută fără banii preţioşi a oamenilor cu vieţi sociale, neinteresante, care curg în sens invers şi care sunt triste şi bătute de soartă, până când cetăţenii oraşelor cutare primesc îmbrăţişări gratuite - mă încântă pur şi simplu că în sfârşit suntem o ţară care nu-i bună de lepădat şi e fericită, acum că a primit un free hug gratuit, şi da, ştiu că mă repet.

Free huuuugs!

Constatare (clasa mea).

De multe ori colegii mei de şcoală m-au implorat (nici chiar aşa) să le dau tema la matematică, iar mai apoi în repetate rânduri s-au enervat pe mine şi au urlat cât i-au ţinut creierii împânziţi de puroi neintelectual, care s-a transmis din creierul meu în creierele lor.

Am constatat că mie nu-mi prea pasă de ce cred alţii, doar atunci când mă enervez destul de tare să scot pe gură vreo perlă la adresa acestora, fără să aduc în discuţie vocabularul 'colorat' pe care l-au împrumutat colegii mei de pe stradă, bănuiesc, când au găsit un dicţionar aruncat de vreun inteligent pe drumul lor către casă.

Ştiu că de multe ori m-aţi jignit, dar mie nu mi-a păsat, chiar dacă era în glumă sau nu, pentru că majoritatea oamenilor ştiu doar să-şi răcească gura degeaba încercând să mă impresioneze cu duritatea vorbelor lor maiestuase, care sunt luate din toate ghenele de gunoi posibile şi imposibile din meleagurile transilvăneşti-ardeleneşti - pentru că noi, clasă 'cul' trebuie să ne integrăm cumva în comunitatea de 'puspiedicălaăiamici' care ne fac să cădem pe jos de la prostia lor, şi asta la propriu, nu doar la figurat.

De multe ori m-am supărat şi enervat atât de tare pe colegii mei că abia m-am abţinut să le dau vreo doi pumni şi două picioare bine plasate, dar de, nu vreau eu s-o supăr de doamna dirigintă, dar chiar în halul ăla să se comporte?!

Nu m-am plâns nimănui, căci, ei bine, nu-mi pasă de ce cred colegii mei de clasă, pentru că sunt diferită şi vreau să am un scop în viaţă, nu să ajung femeie de servici, cum vor ajunge majoritatea din clasă, chiar şi băieţii, care nu am citit prea multe la viaţa lor - obligaţi, neobligaţi, dacă citeşti o pagină de zi nu eşti idiot, ci din potrivă, ştii mai multe!

M-au ignorat şi m-au ameninţat cu bătaia ca să fie, d'oh, 'cuul', că 'eu tarzanca obligate la iele shi la iei', că ascult muzică anime, că am curajul să nu mă aplec şi să mă-nchin şefei de clasă sau măcar droaiei de 'bodi-guoarde' care roiesc în jurul ei ca nişte muşte pe lângă un desert delicios. Nu mi-a fost frică să le zic ce cred verde-n faţă şi să le ignor pe bună dreptate, pentru că nu mi-a păsat atât de mult de nivelul de snobism al găştii extreme care se plimbă prin pauze sau se joacă lapte gros.

În principal, nu contează de unde vii, căci 'Nu haina face pe om', dar deh, pentru ei mereu e altfel, ca să te pui cu ei trebuie să 'ai monii', adică bani, haine de zece milioane şi 'body-guarzi'care te adoră şi leşină dacă vorbeşti cu ei!

Mie nu-mi pasă şi deviza mea anul acesta şcolar e una simplă, dar măcar una care o să arate cât de mult îi urăsc şi cât de mult preţuiesc eu insultele lor!

'Voi râdeţi de mine că sunt diferită, eu râd de voi pentru că sunteţi toţi la fel!'

Încă o postare de dragul de a posta.

N-am ce face şi postez în prostie pe blog - vreau să ajung la recordul de 10 postări pe zi, în timp ce ascult coloana sonoră de la desenele animate de pe Cartoon Network şi mă gândesc că am scris degeaba acel detaliu insignifiant dacă tot sunt la capitolul ăsta. Din nou nu am o temă de dezbătut şi un creier pe care să-l bat de fiecare dată când încerc să postez ceva pe site-ul ăsta denumit blog denumit blog mefistofelic denumit... înţelegeţi voi, nu pre avreau acum să descriu minuţios acţiunile on-line pe care le voi face în următoarele minute care vor trece extraordinar de greu pentru o autoare de blog care pe deasupra vrea să devină şi scriitoare şi medic veterinar, şi nici măcar n-a ajuns la liceu, ca s-o citez pe surioara mea cea nebună, adică kiddo.

Am o idee! Să zic câte ceva despre prietenii mei cei mai buni de pe messenger, ca un rate the user abouve you. Dar peste câteva minute voi face asta, pentru că acum am nişte chestiuni de rezolvat... şi alea bineînţeles neinteresante (totuşi voi naviga pe câteva bloguri ca să pescuiesc idei ).

*

Kiddo - zisă şi Cristina, zisă şi Misty, are un creier chel de-a binelea, adică nu e blond, ca al meu, ci chel, şi aşa nu e aşa de rău - are şaisprezece ani şi e înnebunită după Stephen King, anime-uri de toate genurile şi puţină manga, că nu strică un terci aşa, de toată frumuseţea, aruncat în tenebrele creierului său. E înnebunită după Kurt de la Nirvana, şi după chitara sa, aia pe care eu n-o cunosc că nu mi-a făcut prezentarea .

Oricum, nu am prea multe de zis despre ea înafară că e o prietenă pe cinste şi e cam dusă de acasă cu pluta pe râul monştrilor Stephen King, care stau sub patul ei în fiecare noapte şi îi mănâncă creierul chel.

Păcat că nu ne-am întâlnit în vara asta, dar peste doi ani ne întâlnim noi, orice ar fi, nu colega?

Îţi dau un 10 şi o îmbrăţişare călduroasă.

>:D<

Postare de dragul de a posta.

Cum e să postezi de dragul de a posta ceva, chiar şi câteva rânduri amărâte pe care apoi să le bolduieşti, să ne ademeneşti să se-mbrace cu jachete din piele fosforescentă de culorile curcubeului, rogvaive, care mai apoi să se transforme în scrum când văd că le-ai minţit şi încep să se răscoale, şi apoi vine câinele tău imaginar şi le adaugă în colecţia sa de animăluţe ucigaşe, plăsmuiri ale unei minţi criminal.. criminal de proastă, aş putea adăuga?

E mai simplu decât crezi, şi acum o să fac o schemă ca al lui cedik ( link către blogul lui), şi o să încerc s-o fac cât mai interesantă, încât voi, fanilor criminali, veţi cădea din scaun după ce veţi fi adormit pe la al zecelea lucru nefolositor şi neintelectual în asemenea condiţii nefavorabile vremii din creierul meu, adică o combinaţie de terci fosforescent de verde.

Oricum o să uitaţi totul a doua zi după postare, aşa că să-i dăm bice, bănuiesc.

1. Îţi bagi piciorul în blog.

2. Îţi scoţi piciorul din blog când realizezi că ai nevoie de el.

3. Cumperi un nou monitor (nu vrei să ştii de ce, crede-mă)

4. Cumperi o tastatură nouă (...)

5. Cumperi un creier nou, că al tou e distrus de mixer.

6. Îţi cumperi un domeniu personal la blog.

7. Realizezi că nu ai nevoie de un domeniu personal la blog.

8. Dai blogul de toţi pereţii virtuali.

9. Se repetă fazele 1-8.

10. ?????

11. Profit!

Votaţi-mă în preşedinţie!

Dar ce vă miraţi, eu sunt mefisto, mefisto... Adică dracul. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos.

La fel şi eu - din rai, am aterizat direct mult mai jos, întocmai ca mefisto - am aterizat în vortexul blogurilor, care mai bunicele, care mai rele, care pur şi simplu stai şi aşteaptă un rânjet mefistofelic din partea autorilor care stau cu ochii lipiţi de ecrane şi caută cu îndârjire chestiuni importante ca să le aşeze frumos în blogul lor, în timp ce alţii răsuflă uimiţi când citesc ştirile de ultimă oră de la barosanii de autori.

Nu ştiţi ce ponoase trag acuma ca drac. Dacă aş fi ştiut, dacă aş fi ştiut... Cum face vreo unul vreo prostie gata şi scuza. Nu e el de vină săracul, dracu l-a pus. Eu? Eu, nu ştiu, vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Şi nu ştiu atunci de ce mă amestecă pe mine.

Întocmai - de ce se leagă majoritatea de mine, şi mă bagă la înghesuială, când eu nu ştiu nimic? Că tot de zboară nu se mănâncă, dar nuuu, ei mănâncă şi frunze, va să zică! Păcat că nu pot eu să le aterizez prin case şi să-i spionez, nuuu, că eu sunt aia care se uită la desene animate, zise şi anime-uri, şi citesc, pentru că literatura nu mai există pentru ei. Dar nuuuu, de ce n-am voie să-mi postez şi eu părerea pe blogul meu personal? Nu vreau să aduc în discuţie o ceartăcu două colege de-ale mele, mai îhîm, dacă pricepeţi, să nu le jignesc, iar, ce să-ţi zic.

Am auzit odată o discuţie între doi pământeni. Zice unul: Bă! M-am întâlnit la cucuieţii din deal cu cineva de la conducerea ministerului! Fugi că minţi, zice celălalt. Cineva din conducerea ministerului la cucuieţii din deal n-a văzut nici dracu! Ăsta avea dreptate, să mă aghesmuiască cel de sus dacă l-am vazut pe teren.

Şi bine zice şi paragraful ăsta - m-am întâlnit odată cu cine-ştie ce cântăreţ (nu mint; am şi autograf) şi cică ăştia zic că eu mint de îngheaţă apele. Dar e vina mea că a venit iarna mai devreme?

Pe vremuri fiecare breaslă avea cât un patron în calendar. Cârciumarii, îi aveau pe sf. Pentru şi Mihai. Pompierii l-aveau pe Ilie. Ăştia din birou l-au pe sfântul scaun şi nu se mai dezlipesc de el niciodată.

Iar eu îl am pe sfântul blog şi nu mă mai dezlipesc niciodată de el, Doamne fereşte, că mefisto ştie ai bine ce înseamnă să nu te dezlipeşti de ceva, fără supărare.

Nu mai stau să-l citez pe Toma Caragiu pentru un amărât de blog, dar păziţi-vă spatele, că vine mefisto pe la voi în câteva secunde şi o să vă-npungă-n coaste cu o spatulă de bucătărie.

Afiliere, voi pune poza asta la fiecare post, scuze fanilor .